Votul uninominal – calea spre democraţia dulăilor

În urmă cu 4–5 ani, oricum – înaintea alegerilor electorale din 2008, societatea românească fremăta vârtos pe tema nevoii de reformare a clasei politice din România. Eram în faţa unui consens naţional nemaiîntâlnit după decembrie 1989. Toată lumea era de acord că nu se mai poate continua aşa!

Parlamentul lăsa impresia că e cloaca incompetenţilor şi/sau a corupţilor şi că aceste două (ne)calităţi ar fi condiţii „sine qua non” pentru a intra în forul suprem al naţiunii, ai cărui membri nu aveau nici o treabă cu poporul care i-a trimis acolo. Cei care se încăpăţânau să mai participe la vot o făceau cu sentimentul fatalităţii: mersul lucrurilor îi vor duce, în mod implacabil, în situaţia de a regreta votul dat.

Trebuia schimbat ceva. Dar, ce anume? Discuţii, emisiuni, analize etc. În final, s-a ajuns la un alt consens: rezolvarea tuturor problemelor postdecembriste depindea de schimbarea sistemului de vot.  Cum de nu ne-am gândit mai devreme la această soluţie atât de simplă? A fost aruncată pe piaţă o petardă – votul uninominal – care ne-a aburit aproape pe toţi. Excepţiile (au fost câteva) nu prea s-au auzit în zgomotul bucuriei generale. Plus că, orice persoană care era împotrivă sau care avea dubii asupra eficienţei acestei măsuri era asemuită cu un „duşman al poporului” („vrag naroda” – termen apărut în perioada lui Stalin şi oficializat în Codul Penal al URSS din acea perioadă).

***

Până la urmă, inevitabilul s-a produs. A fost adoptată o lege privind votul uninominal. Mai precis, au fost modificate corespunzător vechile legi electorale. Adică, în mod absurd. Cu câteva prevederi halucinoide.

Puteai, spre exemplu, să câştigi alegerile într-un colegiu cu 90% din voturi dar să nu obţii mandatul cuvenit, de parlamentar, pentru că partidul din care făceai parte nu atinsese pragul electoral de 5%. Caz în care, în Parlament ajungea un contracandidat care obţinuse 3-4%.

Un alt aspect de neconceput al noii legi consfinţea drept regulă ca, în cazul în care primul candidat în ordinea numărului de voturi nu obţinea 50% +1, mandatul de parlamentar să nu-i revină acestuia, ci unuia dintre candidaţii aflaţi pe locurile 2 sau 3! Şi asta, nu oricum. Ţineţi-vă bine de scaun: în baza acordului între partide!!!

E clar. Nu credeţi aşa ceva. Verificaţi, atunci, Legea 35/2008, art. 48, alin.7, lit. c!  Mă întreb ce o să spuneţi după ce veţi afla că astea sunt mărunţişuri faţă de posibilitatea tragerii la sorţi(!) a mandatului de parlamentar (acelaşi articol), dacă partidele nu se înţeleg între ele!

După harababura alegerilor din 2008 şi, mai ales, după harababura rezultată în Parlament urmare acestor alegeri, biata lege 35 este criticată de toţi. De data asta, fără nici-o excepţie. În 2008, însă, să te fi declarat contestatar al ei în mod public presupunea un risc major. Ceva comparabil cu actul de curaj pe care şi-l asumă astăzi cineva care este reticent la promisiunea  că vom primi cu toţii 20000 € şi îi suspectează pe promotorii acestei idei că ne consideră retardaţi dacă cred că ne pot vinde gluma asta electorală.

–   Să alegem persoane, nu liste (de partid)! Era unul dintre sloganurile care inundau spaţiul media. De parcă nu era vorba tot de o listă (de partid) dar care cuprindea un singur nume.

–   Vei şti pe cine ai trimis în Parlament! – stabilea un alt slogan. Comentariile sunt de prisos. Am vorbit mai sus despre tragerea la sorţi.

–   Se responsabilizează clasa politică obligând partidele să aleagă pe cei mai buni! Reţeta succesului conţinea doar două ingrediente: notorietate (să te ştie lumea măcar 1 / 10 cât pe Oana Zăvoranu) şi bani (pentru a putea să te conformezi standardelor moderne de mediatizare).

Ce s-a ales de toate aceste sloganuri? Una peste alta, am văzut cu toţii ce a ieşit: cel mai slab parlament de după revoluţie. Nu-mi aparţine ideea. Am auzit-o de multe ori fără să fie contrazisă vreodată.

***

Acum, înaintea alegerilor din 2012, discuţia despre reformarea sistemului electoral se aprinde din nou.  Sunt vehiculate două variante: uninominal cu două tururi de scrutin şi cel cu un singur tur. Ambele aruncă în aer ideea de reprezentativitate, concept care ar trebui evaluat în aur dacă vrem democraţie. Nu mai suntem în Grecia antică să ne adunăm cu toţii în piaţa publică (agora) pentru a lua decizii. Democraţia, azi, este reprezentativă, se exercită prin reprezentanţi. Dar, cât de reprezentativi sunt aceşti reprezentanţi?

Conform primei variante, în turul doi de scrutin se califică  primii doi candidaţi în ordinea numărului de voturi obţinut. Să presupunem că aceştia reprezintă partidele A şi B, iar, în urma celui de-al doilea tur, reprezentanţii partidului A câştigă toate colegiile cu o medie de 55% faţă de media de 45%a celor din partidul B. Teoretic este posibil ca un partid care a obţinut 40% din voturi în turul doi să nu aibă nici un reprezentant în Parlament. Unde să mai punem cazul unui partid C care, cu un scor de 10 – 15 %, nici nu intră în turul doi. Asta, deşi ar avea adunate vre-o 2 milioane de voturi!

În a doua variantă, lucrurile stau chiar mai prost. Obţine mandatul cel care primeşte cel mai mare număr de voturi în primul tur. Poate fi  un candidat cu 20% şi care va reprezenta un colegiu în care a fost respins (indirect) de 80% dintre alegători.

Din păcate acest sistem a fost legiferat în cazul primarilor şi va fi aplicat la alegerile locale de luna viitoare. Specialiştii spun că primarii în funcţie vor fi realeşi în proporţie de 95%. E bine? E rău? Eu spun că e periculos. Vom legifera prin legi  aşa zis „democratice” menţinerea pe viaţă în funcţie a unor personaje a căror ultimă grijă va fi aceea că ar putea pierde mandatul. Şi asta nu va contribui la creşterea calităţii actului politic de administraţie.

***

Foarte gravă în aceste două variante este lipsa oricărei legături, a oricărei relaţii de proporţionalitate între numărul de voturi şi numărul de mandate! Poţi avea 90% din mandate cu 30-40% din voturi (intenţie de vot iniţială, în primul tur) şi poţi lipsi complet din Parlament cu un scor electoral de 25 – 30 %.

Nu-mi pot reprima o analogie cu fabula lui G. Alexandrescu – Câinele şi căţelul. Partidele mari luptă cu toate forţele pentru democraţie dar au grijă să respecte regula „noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”! Ce facem atunci cu dreptul constituţional al fiecăruia de a alege şi de a fi ales? Mai precis, cu aplicabilitatea acestui drept.

Nu mor eu acum de grija căţeluşilor  din politica românească dar nu pot să nu mă gândesc la dictatorii care de-a lungul istoriei şi-au adăpostit puterea de a dispune după bunul plac în spatele a tot felul de şmecherii electorale.

Dacă tot am vorbit de Stalin mai devreme, să ne amintim un celebru dicton al sinistrului dictator: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile”!

Analizând „la rece” agitaţia actuală referitoare la sistemul de vot vom înţelege cât de puţin s-a schimbat lumea de la Stalin până azi. Parafrazând, ajungem la concluzia că nu contează cine votează, contează cum se numără voturile!

***

Conform legii, norma de reprezentare în România este de un deputat la 70.000 de locuitori şi de un senator la 100.000 de locuitori. În aceste condiţii, unui partid care primeşte 1.000.000 de voturi (cca. 5%) i se refuză dreptul de a avea un parlamentar. Dreptatea dulăilor, nu?

Mai facem o experienţă. Mai trece un ciclu electoral. Mai schimbăm câteva reguli ale sistemului de vot. Adică, nu noi. De asta se vor ocupa dulăii. Căţeluşii să se ţină deoparte pentru că – în fabulă, cel puţin – riscă o bătaie soră cu dizidenţa anticomunistă.

Ca o culme a coincidenţei, în tot acest timp asistăm la dispariţia societăţii civile! Cu câteva rare şi firave excepţii, societatea civilă este aservită unor structuri sau scopuri politice fără sprijinul cărora nu şi-ar permite nici chiria la sediu.

 Dorel Şchiopu – Vulcan

07.05.2012

P.S.

În Rusia, Putin devine a treia oară preşedinte, de data asta pentru un prim mandat de 6 ani. Ca să nu mai tot piardă ruşii vremea pe la alegeri cu rezultat cunoscut. Nimeni nu-şi face iluzii că nu va câştiga şi mandatul următor. Deci Putin conduce Rusia de 12 ani (doua mandate de preşedinte şi unul de prim-ministru). Mai mult ca sigur, o va mai conduce încă 12. Nu-ţi vine să te gândeşti că-i mai trebuie doar 5 ani să-l ajungă pe Stalin?